Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limbaromână, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”[2], Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.
Atâta vreme cât noi suntem,
el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim
vreodată.
[Nichita Stănescu]
"Arghezi povestea că, copil fiind, l-a văzut pe Eminescu trecând, în absentă
visare, pe Calea Victoriei. Tânăr fiind, m-am uitat cu ochii curioşi şi
înfioraţi de emoţie în ochii ascuţiţi de inteligenţă şi de sarcasm ai lui
Arghezi. Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii
lui Eminescu. Iată cât e de apropiat Eminescu de noi!.."
Astfel este descris de Nichita momentul întâlnirii
sale cu marele Eminescu. Anii mai târziu, Nichita Stănescu se întâlnește cu
Grigore Vieru, care, prin Nichita Stănescu, se întâlnește, la rândul său, cu
Mihai Eminescu:
"Eu am trecut Prutul foarte târziu. Am reușit
abia în ’73.
Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai știa
cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus:
- Hai Grigore să îți arăt casa în care Eminescu a
citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. Hai, Nichita.
Şi am mers.. și am mers, ne-am oprit în faţa unui
gard înalt. Eu am încercat să mă uit și atunci Nichita, care în 70 era înalt ca
un brad și frumos şi voinic, m-a luat în brațe și m-a ridicat pe umeri și m-a
întrebat:
- Vezi casa, Grigore? O văd, Nichita!
Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că
acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginația
lui Nichita și în imaginația mea. Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa
în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui
Eminescu, am văzut țara".
